sâmbătă, 25 august 2012

Cum am făcut un pas în față

     Scrisul pe blog a devenit o ocupație atât de notorie încât orice idiot cu calculator o poate practica. Toată lumea a auzit de blog și de cât de bine dă să ai și tu unul. Plecând de la ideea ca au auzit ei cum că ar exista unii care câștigă niște mii de euro pe lună dintr-un blog, aceștia se apucă încet și sigur de scris. Acest fenomen are ca efect suprapopularea mediului online de tot felul de țăcăniți care prind curaj și își dau cu părerea pe bloguri populare, convinși fiind de rude și colegi că au potențial.

     Până nu demult eram un membru imun la critici ce alcătuia curajos colectivului mai sus menționat. Asta până când am parcurs câteva bloguri și am citit câteva comentarii jalnice venite din partea unor persoane ce se autoproclamă scriitori. Sau oameni care trăiesc din scris. Sau oameni pe care îi invidiam și care se ocupă cu aceeași îndeletnicire pe care eu visez să o stăpânesc pe viitor.

     Aceste experiențe m-au adus inevitabil la următoarea concluzie: Scrisul pe blog e la fel ca și condusul! Nu e suficient să ai permis, tre' să ai experiență și să fii și meseriaș, altfel mai rău încurci lumea!

duminică, 19 august 2012

Să trecem la treabă!

    Trecerea timpului face în așa fel încât să ajungi la o vârstă la care să te preocupe mai profund prețul benzinei și economia la energie electrică. Dacă ești conștient că nu vei găsi frigiderul plin dacă îți pierzi timpul aiurea ajungi imediat la concluzia că îți trebuie un job sau orice alt tip de activitate economică.

     Acuma, posibilitățile sunt infinite. Totul depinde de ce vrei de la viață și de cât de mult ești ancorat în realitate. La fel cum o casă se începe de la temelie, ai nevoie de o fundație solidă care să îți susțină toate planurile. Aceasta începe cu cei 7 ani de-acasă, se continuă cu școala și este limitată de aspirații și de ambiția fiecăruia. În continuare totul depinde de cât de hotărât este individul să avanseze în societate și din ce vad eu cei mai mulți au obiceiul de a se mulțumi cu puțin. Dăm vina pe o țară pe care tot noi o alcătuim și o dominăm (deci ce se întâmlă în ea sunt exclusiv consecințe ale faptelor noastre), nu ne place să recunoaștem unde am greșit (ceea ce nu ne dă posibilitatea să invățăm ceva), suntem invidioși pe succesul altora, fără să ne întrebăm care sunt sacrificiile pe care respectivul le-a făcut, etc. Lista poate continua dar nu are rost, ideea e aceeași: teama de insucces ne face să găsim scuze, care nu sunt decât niște ziduri amorfe ce se opun progresului nostru în societate!

     Nu stau în țara mea pentru că am făcut o facultate și statul nu mă respectă? Atunci să mă duc sclav muncitor necalificat în Spania sau în Italia? Acolo sunt respectat?  Hai să fim serioși...

joi, 16 august 2012

Gândesc senzitiv

    Mă aplec cu emoție către tastatură căci nu mi se întâmlă des să vorbesc despre trăirile afective ale omului. Am mai vorbit odată, trecănd în revistă o serie de banalități dar acest subiect necesită atenție sporită fiind unul deosebit de complex. Poate nu chiar așa de complex precum cele două știri care împărțeau ieri ecranul televizorului: ceva despre suspendare și altceva legat de faptul că Lady Gaga a venit în România cu autobuzul, dar suficient de delicat cât să îmi dea emoțiile menționate în primul rând.

     În afara de puștoaicele de pe Facebook, care distribuie inconștient poze editate ingenios cu desene animate și citate considerate de ele ca fiind mișto, nimeni nu prea se întreaba ce e aia „dragostea”. Ei bine eu mă întreb, deși risc să nu fiu băgat în seamă de cei care cred că dragostea e pentru adolescenți, cu atât mai mult cu cât eu nu sunt credibil, fiind single. Dar stând eu așa, în fața monitorului, cu capul sprijinit în palmă, mă intreb ce să întreb prima dată...

-Există dragoste la prima vedere? Dacă da, înseamnă că ne îndrăgostim de chipuri și structuri anatomice antropomorfe / Dacă nu, atunci dragostea vine din trăsături morale. ...atunci de ce nu se desparte/divorțează nimeni pe motiv că cei doi s-au certat nemulțumiți fiind de cât de urât/frumos este sau a devenit celalalt?

-De ce o fată de care ești îndrăgostit se așteaptă să îi spui personal ce simți, în mod direct dacă se poate, și când tu totuși o faci ești denumit „obsedat”?

-De ce toți îndrăgostiții vor să audă doar adevăr și cuvinte sincere de la partener dar se emoționează profund la poezii în care eul liric promite în schimbul dragostei să ofere lună și stele? (lucruri practic imposibil de realizat de îndrăgostitul de rând).

-Fetele sunt de acord că băieții trebuie să insiste și să se roage de ele (mentalitate cu care inexplicabil suntem de acord cu toții și de care aparent suntem inconștienți). În cazul în care voi avea succes, fata se va îndrăgosti de mine sau de puterea mea de convingere?

-Dragostea e ceva care se întâmplă odata în viață? ...sau poți să te îndragostești de mai multe ori, la fel cum ai reinstala un sistem de operare într-un computer?

-Dragostea are grad de comparație? Poți fi: mai mult sau mai puțin îndragostit? Sau: ori ești, ori nu ești?

-Cei care își înșeală partenerul s-au îndrăgostit la prima vedere?



     ...să mai îmtreb?

miercuri, 1 august 2012

Autobiografic

     Anul 1989 a fost unul hotărâtor pentru români pentru că atunci populația țării lor se mărea cu încă un membru hotărât să înceapă filmările la filmul vieții: EU. Mama nu-și aduce aminte dacă m-am născut la 9 sau la 7 luni, memoria ei de lungă durată fiind perturbată de defectarea mașinii de spălat cu câteva minute înainte să-i adresez întrebarea relevatoare. Ce știu, în urma miștourilor repetate ale tatălui meu, e că nu am beneficiat de laptele matern decât pentru 7 luni dat fiind faptul că sor'mea venea tare din urmă cu aceeași hotărâre. Menționarea acestui aspect nu are nicio relevanță dar eu îl consider o scuză bună pentru înălțimea de 1,68 m de care fără mândrie constat ca sunt caracterizat în acest moment. Viața a început destul de simplu, într-un decor rustic în care adulții se luptau cu probleme legate de existența lor, pe care noi oricum nu le înțelegeam: să fie porumb în hambar, să fie fân în șură, să nu ploaie în pod și copii să nu se ducă la școală cu adidașii rupți . Cam astea erau principalele solicitări intelectuale la care era supusă populația anilor '90 din satul meu natal. Nici astăzi aceste priorități nu prea s-au schimbat. Televizorul SNAGOV, cu carcasă din lemn și trei butoane în spate a caror funcție nu am înțeles-o niciodată, a fost primul lucru pe care l-am înjurat consecutiv pentru că, venind acasă după o plictisitoare ședință de păscut caprele pe poiană, pierdeam cele 30 de minute de desene animate săptămanale așteptând ca acesta să se încălzească. Școala am început-o cu dreptul. Într-o clasă în care 20 de elevi aveau 10 pe linie nu prea aveam idee cât de bun sunt în comparație cu ceilalți dar lucrurile s-au lămurit în clasa a VIII-a, când doar jumate de clasă am promovat Testele Naționale. Lumea a început cu adevarat să se schimbe când am intrat la liceu, pentru că am ieșit din lumea cu probleme simple și am inceput să îmi extind orizonturile. N-a fost ușor. Să las șotronul și mingea din cauciuc, lipită cu o bucată de cizmă cu ajutorul unui fier ars, și să ma trezesc într-o lume în care eu sunt cel care avea să ia toate deciziile nu a fost tocmai simplu pentru mine, un tip fricos care a văzut pentru prima dată un semafor cam pe la 14 ani. Când m-a lăsat în oraș și s-a urcat în autobuz, să vină înapoi în lumea cu probleme simple, tata mi-a zis: „Învață! ...că de-aia mă chinui cu tine aici, să nu stai în noroiul ăla, cum stau eu! Să ajungi și tu cineva...”. Acela a fost momentul în care am realizat că eu tocmai primeam  o șansă să evoluez, să devin acel „cineva”, să ies în lume și să-mi caut drumul în viață. Nu era noroc, nici destin, era un tată care era dispus să-și complice problemele pentru a mă trezi la realitate, o realitate pe care probabil doar și-o imaginase sau poate o văzuse la televizorul nostru SNAGOV... Atunci am realizat că este timpul ca eu să muncesc, să fac absolut tot ce îmi stă în putere ca să nu-l dezamagesc. Am hotărît să nu mă mai preocupe nimic decât să fac ce-a zis tata. Am facut liceul, am terminat liceul, am intrat la facultate, mi-am căutat un loc de muncă, am găsit un loc de muncă, am terminat facultatea. Pare simplu, nu? Nopți nedormite socotind banii să-mi ajungă de taxă, ieșiri cu prietenii anulate din cauza socotelilor anterior menționate, mult stres, multă muncă, lipsa confortului unei vieți fără griji... Mulți le-ar spune acestor lucruri „probleme”. Eu le numesc SOLUȚII! Poate nu e bine cum am procedat eu, poate altcineva putea să facă ce-am facut eu mult mai ușor, poate chiar a facut-o dar, pe mine, acest stil de viața m-a ajutat! Eu știu un singur lucru: Azi înveți ceva nou care te face mai deștept decat ieri și atâta timp căt eu sunt conștient de asta, nu rămâne decăt să lupt în continuare să-i demonstrez tatălui meu ca a meritat efortul lui de a-mi deschide poarta către o viața frumoasa!