duminică, 28 octombrie 2012

Personalitatea mea și televizorul

     Mă uit mai puțin la televizor pentru că am uneori impresia că mă prostește. Nu că-s eu prea deștept pentru inepțiile care curg din micul ecran și uitându-mă la ele risc să-mi scadă IQ-ul sub 85. Pur și simplu nu văd cu ce m-ar ajuta că văd ce chestii plictisitoare și absolut banale fac alți oameni și ce aș putea eu să invăț de la ei. Că asta curge tot mai des pe cablu. Sunt și excepții, de-aia am zis „uneori”. Și odată ce-am stabilit că televizorul nu prea îmi servește la nimic, doar la ascultat muzică, am zis că poate să stea liniștit deschis în timp ce eu îmi văd de treabă pîn casă.
     Dar, tocmai când mă așteptam mai puțin, inevitabilul s-a produs. Televizorul mi-a dovedit că e mai deștet decât mine și mă poate influența. Era pauză de șampon, margarină și pastile pentru diaree pe canalul de muzică și mă uitam accidental la Vocea României unde un cocalar fără talent făcea glume de doi lei cu Brenciu, moment în care eu, da, râdeam! Absolut inexplicabil și greu de înțeles personalitatea mea a evadat din corpul meu plictisit de monotonia zilei astfel încât reușeam să mă uit uimit la mine de undeva din colțul camerei. Pentru câteva secunde am avut o imagine clară de ansamblu: televizorul și eu care mă uitam și râdeam ca prostu la o glumă de doi lei. Ori sunt eu prea prost ori televizorul e mai destept? a intrebat personalitatea mea din colțul camerei.
     Așa am realizat că televizorul este într-adevăr un mijloc de a manipula oameni, că reacția mea nu poate să rezide exclusiv în incultură atâta timp cât și Brenciu și ceilalți „toată lumea” au râs deși era o gluma de doi lei.  N-am scris asta ca să vedeți voi cât de deștept sunt ci pentru că vreau să citesc la anu' acest post și să mă mai uit odată la Vocea-Factor bla bla concurs probabil regizat, cu cocalari care refuză să înțeleagă că n-au talent și fac glume de doi lei, și să-mi aduc aminte să vad dacă mai râd vre-un pic. Personalitate, fii pe fază!

joi, 25 octombrie 2012

Chestii pe care cred că sunt prea prost să le înțeleg

   
     Urăsc oamenii care scuipă pe stradă, își suflă nasul pe stradă (la propriu, azvârlind pe trotuar martorul de un verzui morbid al răcelii lor) și li se pare normal acest gest. Înțeleg să mai scapi un pârț în plin centrul bulevardului, nu obligi decât câțiva nefericiți să suporte consecințele dar, frățioare, pe acea stradă oamenii mănâncă șaorma și pizza încălzită la microunde, cum să faci așa ceva? Bleaachh... scârbos + neigienic!

     Nu înțeleg de ce studenții la medicină stomatologie fac 6 ani de facultate. Un dinte e o bucată de os care poate avea o gaura în el și pe care tu o polizezi și o umpli cu ceva. Dacă te pregătești 6 ani pentru așa ceva, ca să operezi o tumoare pe creier cât trebuie să mai studiezi? Sau asta e doar o strategie de a umfla prețul, ca să poți să zici: „Frate, eu am încălzit 6 ani conserve pe reșou și tu îmi spui mie că e mult un milion? Beși de-aici și scoate-o tu dacă nu-ți convine!”.

     N-am nimic cu ei dar mă enervează rasiștii ipocriți care își doresc ca țiganii să nu se fi născut, care descriu țiganii dându-ți de înțeles că dacă ar fi fost acolo când Mama Țiganilor a rămas insărcinată ar fi fost în stare să își vândă un rinichi ca să-i plăteasca un avort. Și n-aș avea nimic cu ei dacă nu i-aș vedea cum se scălămbăie robotizat pe manele la nunți și majorate, cum se regăsesc ei în versurile alea care le satisfac nevoia de cunoaștere și care se pare că se potrivesc cu trăirile lor interioare legate de dușmani și de gagica de te-a lăsat taman când aveai nevoie de ea. Nu știu lor cum li se pare dar eu consider total aiurea să urli în gura mare că urăști țâța din care tocmai sugi cu poftă.

     Nu văd ce sens are moda în viețile noastre și nu găsesc nicio utilitate revistelor de modă. De ce să-mi spună cineva cum să mă îmbrac de parcă eu n-aș ști ce-mi place? Mă simt jignit. Moda e pentru cei lipsiţi de imaginaţie care simt nevoia să se aboneze la simţul estetic al altcuiva pentru că al lor se remarcă exclusiv prin absența lui desăvîrșită. Nu-i interesează ce utilitate are o eșarfă răsucită în jurul gâtului sau dacă ești mai aerodinamic în pantaloni verzi mulați pe glezne, dacă toată lumea are, automat tre' să fie ceva mişto. Mă întreb cu vag interes ce-ar face oamenii ăștia dacă mâine ar muri toți designerii vestimentari, toate casele de moda și toate izvoarele știute și neștiute din care curg atâtea idei colorate.

   

joi, 18 octombrie 2012

Mesajul din versuri

   Am văzut zilele astea la televizor, în timp ce număram a cinșpea oară cele 20 de canalele din grilă, un tip cu o freză feng shui deosebit de dubioasă care îmi recomanda, mie, telespectatorul, să-i ascult muzica pentru faptul că are un mesaj, domn'le. Zicea ceva gen: Ce-i cu atâta Inna și Dj NooShtiuCoom care amestecă două aceleași versuri și cinci note de tropmpetă pe o coloană sonoră ce poate fi executată lejer de un elev de clasa a șaptea cu un program furat în 5 minute de pe net!? Eu am un mesaj, frate și, dacă vrei să nu mai fii prost care ascultă house comercial, ascută mesajul meu din muzica mea, frate!!!

Se lamenta în spume cum că publicul nu mai ascultă muzica de calitate, a lui, și nici nu mai cumpără CD-urile, tot la ale lui se referea. Că deh, tre' să-i dai melteanului ce vrea să asculte, frate, dacă vrei să reziști pe piață.

Aș avea două sugestii pentru acest Moise contemporan, plin de mesaje moralizatoare, un domn artist neinteresant pe care nu-l cunosc și de care sunt convins că nu o să aud:

1. De obicei oamenii ascultă muzică atunci când vor să se relaxeze (dacă fie au peste 35 de ani fie nu au niciun prieten sau ceva bun de făcut în timpul liber) sau dacă vor să se distreze. Că asculți accidental muzică în mașină sau la cârciumă nu se pune, pentru că nu asculți în mod deliberat. Pur și simplu s-a întâmplat să asculți. E ca și cum ți-ai cumpăra gumă de mestecat de la supermarket. Ajungi la casă, fără nevoia sau intenția să cumperi gume, dar dacă tot sunt acolo și ajungi la ele, de ce nu. Tinerii de care te rogi tu să asculte mesaje ascunse în versuri, după 2-3 beri nu vor să mai audă altceva decât un ritm care să le permită să dea din cur fără să pară proști. Adică să danseze. Dacă ar fi cum spui tu, îmi imaginez următoarea conversație într-un club: ”mhââc... coaie, toarnă mai incet că n-aud...mhâââc... mesajul...”.

2. Dacă ai un mesaj ce crezi tu că merită transmis nu-ți mai obosi imaginația cu muzica, scrie o carte sau fă-te prezentator de revista presei. Uite Mircea Badea și Radu Banciu unde-au ajuns! Nici ei n-au mesaje suficient de potente cât să facă un om normal să îi privească mai mult de 3 minute, dar pe ei îi cunoaște lumea și, dacă ar scoate CD-uri cu mesaje pentru adolescenți, ți-ar cam face concurență, frate...

duminică, 7 octombrie 2012

Cum văd eu bloggerii

     Cum stăteam eu așa, și cotrobăiam pe infinitul mediu virtual, am tot citit și am tot vazut bloguri. Asta fac eu când am timp de stat pe net, citesc bloguri. Că pe Facebook mi-au mai rămas 10 centimetri pătrați de ecran restul fiind ocupat de reclame la șampon, apă minerală și metode miraculoase de a păcăli natura pentru a slăbi în timp record. Și uite-așa citind, în simplitatea gândirii mele, mi-am permis să împart bloggerii în trei categorii. Cum ar fi:

     Categoria I. Aceștia sunt cei mai buni în ceea ce fac, orice ar fi ceea ce fac ei. Puncte de vedere mai mult decât interesante, coerente, adaptate la realitatea cotidiană, și transmise elegant, ce-i drept, într-o formă greu de interpretat pentru cineva care nu a citit decât sms-uri și subtitrări de telenovele. Ei nu au blog ca să dovedească faptul că știu să scrie, ci pentru că firea lor profund rațională le permite să aibă o amplă viziune de ansamblu asupra lumii în care trăim, care ar fi păcat să nu fie fructificată de cel care știe să o interpreteze și să profite de ea dacă e în stare. Sunt oamenii de la care ai ceva de învățat, pe care, când îi citești, te gândești: „Ce tare, cum de nu m-am gândit șii eu la chestia asta până acum?”. Pe ei nu îi interesează cine îi vizitează și cine îi aprobă pentru că nu ăsta e scopul blogului. Despre ei nu pot să vorbesc prea mult pentru că nu îmi permite condiția intelectuală să-i analizez așa că mă mulțumesc să-i citesc.

     Categoria II. Nu toată lumea are ceva potent de spus în online. Aceștia muncesc, investesc timp, chiar și bani, și mai și câștigă un bănuț suplimentar ce le permite să-și ia un suc natural și un corn de la peco atunci când fac plinul la Logan. Ei scriu mult. Uneori scriu bine, uneori foarte bine, alteori scriu execrabil dar fac asta în timp ce au un job real, unde au un program sau un deadline. Și totuși găsesc subiecte. Unele texte sunt chiar interesante, unele nu interesează decât un public restrâns, altele nu interesează pe nimeni. Ei scriu despre orice pentru că au nevoie de trafic dacă vor bani de corn. Ce e drept e că au și ei păreri despre multe chestii, dar doar păreri. Când ești de părere că Dan Diaconescu e un clovn care poate aproape de perfecțiune să imite simultan un papagal și o maimuță, sau că nuștiucare politician e un jegos asentimental pe care nu-l doare-n cur de tine decât atunci când ești pe cale să pui mâna pe ștampilă, astea s-au mai auzit, nu prea zici nimic nou. Ce mai fac ei e că le place să colaboreze strâms cu ceilalti bloggeri, să se adauge unul pe altul în blogroll și să-și comenteze reciproc părerile. Cele mai multe comentarii sunt ceva gen: „ Foarte tare!” sau „Mmda, ai dreptate... :) ”. Deci tot o părere, nicio idee noua.


     Categoria III. Cum orice domeniu are proștii lui, așa și mediul online. Această categorie este formată de obicei din foști elevi care nu au reușit să termine liceul decât din punct de vedere calendaristic, deci nu au avut nici măcar șansa să se numere printre cei 50șiceva % care au picat la BAC. Ca și cum ai fi făcut școala de șoferi dar nu ai fi reușit să dai traseul cu poliția. La fel de util ca o căruță fără proțap. Ei nu apar în nicio statistică și nici nu au mulți prieteni. Nu au trafic pe blog pentru că nu le citește nimeni un articol întreg, ca să nu mai vorbim de revenit pe blog. Nu ai ce să citești pe blogul lor. Ei de obicei se plâng de ceva și dau vina pe politicieni pentru că e scumpa șaorma și că nu își găsesc de muncă. Mulți dintre ei scriu despre melteni în trening de firmă care colindă discotecile rurale cu scopul de a-și umple burțile cu bere din banii aduși de la sere din Spania, și îi critică pentru stângăcia intelectuală ce îi caracterizează, bucuroși parcă la gândul iluzoriu că ei au depășit de mult aceasta etapă și că nici nu vor intra niciodată într-un disco-bar dintr-un sat din Brăila. Când nu ajung la concluzii banale, cum ar fi că oamenii ar trebui să-și schimbe mentalitatea, să fie mai buni, să nu mai tăie pădurea și să nu-i mai urască pe câinii vagabonzi care sugrumă babe în suburbii, ei devin profund afectivi. Când fac asta ei vor să pară victime ale societății, să dea impresia că au fost tradați și ca nu sunt respectați cum știu ei că ar merita. Prietene, dacă ești singur și fug toți de tine, nu da vina pe aproapele tau! Când omu nu poate să asocieze persoana ta cu niciun sentiment, atunci cum mother father sfincter vrei să se găndească la tine? Când nu însemni nimic pentru nimeni e din cauză că ești un fraier plictisitor care nu poate ajuta pe cineva cu nimic. Dar ei au blog, și așa se elibereaza, scriind. Au o pagină cu 50 de vizitatori pe zi și le crește inima suficient de mult cât să se creadă un fel blogger „la început”, un maestru autodidact ce pe viitor va reuși să-și cumpere șaorma din banii munciți ca blogger. Eu nu sunt blogger, când închid laptopul devin om normal care face chestii normale. Dar ei sunt bloggeri chiar și când stau la coadă la șaorma.

    Țin să menționez că eu nu mă consider blogger, ci un tip simplu care nu știe prea multe și care scrie moca niște chestii pe o pagină.  Studiul meu se bazează pe tot ce am citit eu până la ora actuală, deci dacă ai blog, te vezi într-o categorie de-asta și te repezi să-mi sari la gât, stai calm, e posibil să nu fi citit blogul tau...