luni, 22 iulie 2013

Omul, de la origini până la vicii

     Nu se știe cu exactitate care este originea omului și, dacă acesta există, care este scopul prezenței lui pe această planetă. Nici nu văd de ce ar vrea cineva să știe. Cum faptul că știi cine-a ciomăgit prima maimuță ți-ar putea schimba viața?
     „Poate e nemărginit... sau nu, poate e limitat și undeva un omuleț verde ne privește în timp ce scobește din nas un muc fosforescent... sau poate exista un univers paralel direct proporțional cu acesta pe care îl vedem noi aici... sau nu, poate planeta noastră este doar o moleculă din mucul extraterestrului sau poate...” Poftim, uite cât timp am pierdut numai enumerând câteva ipoteze, toate fiind teoretic valabile având în vederea certitudinea celor preexistente. Darămite să fi fost stresat care din ele o fi cea adevărată. Pentru că, chiar dacă omul ar afla care este originea lui, chestia asta nu l-ar ajuta cu mai nimic. Cred în importanța cunoașterii exhaustive a locului în care trăim dar, hai să fim serioși, nu credeți că exagerăm?
     Noi nu ne cunoaștem pe noi înșine destul de bine, dar cheltuim sume exorbitante ca să trimitem exploram chestii din spațiul cosmic. Pierdem timpul aiurea dar încă suferim de boli pe care nu știm să le tratăm. SIDA, cancerul sau leucemia au foarte multe secrete pentru noi. Și noi ce facem? Mai trimitem o sondă pe Marte? Ca și cum ți-ai pune Player Blu-ray în Dacie.  Eu cred că avem deja destule probleme aici, pe pământ, și toți savanții lumii au o pâine bună de mâncat pe linia asta.
     Omul a știut mereu să aducă situația în favoarea lui și chestia asta l-a ajutat să se dezvolte. Până a descoperit viciile. Orice ar face, el nu este vinovat, el este la rândul lui o victimă și asta îi justifică neajunsurile. Țigările, alcoolul în exces, drogurile, toate sunt chestii cu care toată lumea este de acord că nu sunt bune pentru organism. „Da, frate, dar nu pot să mă las. Eu vreau, le-am mai redus, dar nu pot. Până la urmă, plm, aia nu faci, aia nu faci, îmi trăiesc viața, ce plm!” Uită-te la tine cât ești de bou și selecția naturală încă nu te-a omorât. Păi cum, bă, să-ți trăiești viața fumând? În ce măsură fumul e compatibil cu viața? E fum, n-are nimic viu în el. Oamenii mor de la fum în incendii. Aaa, te face sa te simți bine, nu? Și ți se pare că, dacă ăștia le lasă pe piață, n-au cum să fie atât de nasoale. Dar până realizezi tu că nu-ți face bine și că, de fapt, cineva face caltaboșu gros cu banu tău, instinctul tău te-a surclasat deja din punct de vedere intelectual și tot ce mai poți să faci e să găsești un argument care susține că nu e ceva tocmai nasol să învestești 4 milioane pe lună în nimic. „Las', bă, că știu eu oameni care au fumat până la 90 de ani și n-au avut nici pă dreacu'!”. Dacă ești curios cât de tare poți să împingi limitele biologice ale organismului tău, asta e problema ta, eu refuz să-mi trăiesc viața, prietene, pentru că am chestii mai importante de făcut, pe care le consider prioritare.




   

joi, 18 iulie 2013

Privind natura umană în esență

           Like-ul pe facebook nu este ceea ce pare a fi. Sentimentul pe care îl are cel care ți-l transmite nu este „hei, ai dreptate, chiar ai atras atenția în mod util asupra unor aspecte deosebit de relevante pe care până acum nu le conștientizam” ci „nu știu dacă ne cunoaștem dar vreau să vezi că exist și că încerc să mă bag în seamă dar sunt prea prost să fac asta prin cuvinte”. Iată un exemplu concret: Ești pe facebook și vezi o poză. Vrei să dai „like” dar observi consternat că ai dat deja. „Băgami-aș” zici și parcă ai vrea să dai „unlike” ca să poți să dai „like” din nou. Nu ca să-ți întărești punctul de vedere ci, da, ca să te bagi în seamă.

     Vezi un status care pare penibil și începi să-l citești crezând că-i banc și că urmează să râzi. Dar, nu. E un alt citat oarecare scos de alte persoane dintr-un cine știe ce context. Cu toate că zici „'tui gura mă-sii, cât timp am citi chestia asta puteam să fac ceva util”, îți zic eu că, odată intrat pe facebook, utilitatea tuturor chestiilor pe care urma să le desfășori era undeva sub 0.

     Ți s-a întâmplat vreodată să te urci într-un mijloc de transport în comun și să fii întâmpinat de mesajul „Nu trântiți ușa!”? Dacă răspunsul e da, sunt absolut sigur că în ziua aia nu ai mai văzut altceva mai inutil. Pentru că, de regulă, persoanele care trântesc uși de taxi sunt idioți întârziați mintal care nu sunt obișnuiți cu astfel de dispozitive avansate din punct de vedere tehnologic. Pentru ei, cititul, mai ales a ușilor de mașini, nu a fost niciodată o acțiune întreprinsă din proprie inițiativă. Căutați pe stradă un om care are față de idiot și întrebați-l dacă a văzut vreodată așa ceva scris pe un autobuz și o să vedeți că individul habar n-are despre ce vorbești. Dar totuși așa ceva există. Oare cât de tare ți-ar strica ziua mesajul ăsta când ești nervos și chiar ai vrea să trântești o ușă? Îți zic eu? Niciodată! Pentru că numai un animal subdezvoltat intelectual care aspiră la condiția de om ar putea fi capabil să întreprindă, conștient sau nu, o asemenea acțiune distructivă. În orice caz, cine ar vrea să trântească o ușă va constata că îl doare fix în cur de mesajul tău îndreptat tacticos către simțul civic.

     Poliția se îngrijește de binele tău. Am auzit de multe ori chestia asta și chiar mi se pare amuzantă. Pentru că fix în sfincter simte polițistul grija față de tine când un bulangiu fuge cu frigiderul tău. Sistemul își face treaba, nimic de zis. Bulangiu urmărit = bulangiu prins = bulangiu la bulău = o țară mai sigură. Se pare că problema a fost rezolvată, nu-i așa? Dar, stai! Ce văd eu? Binele meu nu se găsește nicăieri în ecuația asta! Mie mi se strică ciorba în timp ce un bulangiu stă la căldurică și mănâncă de la stat? Din buget? Buget la care contribui și eu? Dacă stau mai bine să aplic niște cunoștințe elementare de matematică eu sunt cam pe minus, nu-i așa, domnule polițist?

     Femei care vor să slăbească. Femeile care vor să slăbească au o problemă. Nu că hoitul lor nu are configurație anatomică de fotomodel. Căcat, fotomodelul din asta trăiește. Tu împachetezi șaorme sau speli dușumele, fotomodelul arată bine. Asta reprezintă 99% din răspunderile ei. Celălalt 1% este să ajungă la muncă. Dar tu, care te ocupi cu altceva, nici măcar n-ar trebui să te intereseze cum arăți. Mă rog, să zicem că te preocupă că, na, ești sexul frumos. Dar în loc să te chinui să găsești o metodă să slăbești n-ar fi mai simplu să te gândești la o metodă să nu te îngrași? Bine, chestia asta cu îngrășatul este o mare tâmpenie. Eu n-am auzit nicio femeie care să zică „vai, ce bine arăt, am exact proporțiile pe care mi le doresc și mă simt tare mândră de mine!”. Toate femeile se plâng că, domn'le, m-am îngrășat. Dar nici o femeie nu poate să-și aducă aminte cum arăta ea înainte să se îngrașe. Pentru că acele timpuri nu există! Ai fost așa din totdeauna dar ai văzut că femeile care se aseamănă mai mult cu fotomodelele se fut mai des și ți se pare ție că ai o problemă. O problemă ai la cap, dragă doamnă, și părerea mea este să privești situația în ansamblu, să determini cauzele care fac șuncile să-și asume nesimțirea de a-și mări volumul și să acționezi în consecință. E un început bun. Părerea mea este să te apuci de citit sau de alte chestii cu adevărat utile pentru că, în 99% din cazuri, șansele ca un bulan perfect să-ți aducă alt beneficiu decât o pulă-n cur sunt nule.

duminică, 7 iulie 2013

Despre România

     România este o țară foarte frumoasă. Chiar dacă nu era frumoasă, eu aveam aceeași părere. Puți a prost dacă ți se pare nasol un loc în care ți-ai ales să stai. Deci țara mea este un loc frumos cu munți, câmpii și chestii mișto. Și România este țara multor posibilități. Singura ei problema e corupția la nivel înalt. Că ia un polițist 50 de lei ca să nu-ți ia permisul nu prea e o problema gravă. Problema se petrece la nivelul bugetului nostru care este destul de consistent având în vedere diversitatea de forme sub care noi, cetățeni și fii ai patriei, contribuim sârguincios și aproape inconștient.

     La momentul de față România e ca o Dacie bătrână și ruginită care consumă 50 de litri la sută iar statul este un mecanic burtos care se preface că ți-o repară dar îți vinde o bujie unui văr de-a lui să și-o pună la scuter și bagă un cep din lemn în locul ei. Justificarea: „Domn'le, așea e rablele astea, că au tras alții de ele înaintea noastră.”. Domnii în cauză au alte preocupări cu caracter personal, inutil de menționat, prin care banul public ajunge să fie justificat sub diferite forme pe care legea le susține. Contracte dubioase, licitații „publice”, proiecte în agricultură, autostrăzi, fonduri nerambursabile, investiții publice, afaceri cu statul, etc.

     Apropo, nu am înțeles niciodată conceptul de „afaceri cu statul”. Cum căcat să auzi așa ceva și să nu ți se pară dubios? Când faci afaceri, scopul e să investești niște bani ca să obții niște bani mai mulți. Ori, cum văd eu, statul e cel mai prost afacerist din istoria afacerilor, ori cineva își bate joc de noi. „Afacere” e doar un eufemism forțat menit să distragă atenția cetățeanului de la problema reală, care se materializează prin dimensiunea salariului și impozitelor lui. „Noi nu furăm cu acte în regulă din banii statului, noi facem afaceri cu statul!”. Și asta mă roade pe mine, că totul e justificat în baza legii. Legea e un mare căcat decorat frumos dar nouă nu ni se pare că pute, pentru că e lege și chestia asta o face universal valabilă. Nu vrei să te pui cu legea. Cu toate astea România e o țară mișto. Chiar dacă e cadrul perfect în care, dacă ești polițist, nu se ia nimeni de tine că iei șpagă 50 de lei de la un fraier.

      Perioada comunistă a fost o perioadă de căcat. O să spui „da, băi, dar atunci avea toată lumea de muncă, aveai o casă, te duceai în concediu, bla bla bla”. Eu o să spun că ești un cretin și sper să ți se rupă pedala de frână pe Transfăgărășan. România anului 2013 nu mai este țara în care statul profita de faptul că ești prost și nu îți pui întrebări. Pe-atunci regula era așa: Băi, ai ce să muncești? Ai unde să dormi? Te duci la mare o data pe an? Atunci ce plm mai vrei? Astăzi regulile jocului s-au schimbat. Statul nu mai contează pe faptul că ești tu manipulabil, că e ocupat făcând afaceri cu băieți deștepți. În consecință trebuie să te descurci singur sau să te plângi. Eu încerc să nu mă plâng.

     Și aici este a doua mare problemă a României: Învățământul. Omul învață despre lumea din jurul lui în primii ani din viață. Dar la noi nu se acorda atenție acestui aspect. Noi avem același sistem de învățământ care făcea treabă în timpul comunismului. Să antrenăm spiritul copilului ca acesta să fie capabil să se muleze după cerințele noastre. Ai primit un profesor care ți-a citit chestii, tu le-ai memorat, le-ai recitat și ai primit note. Dar de ce? Te-ai întrebat vreodată? Ca să știi tu chestii? Nu!

     Școala în România e ca antrenamentul la sală. Nu te duci la sală ca să fii capabil să faci multe flotări sau abdomene, nu? Te duci pentru că vrei să impresionezi proaste cu musculatura ta sau să fii mai tare la skandenberg. Așa e și școala. Nu înveți chestii ca să știi chestii, ci pentru că așa devii un om responsabil.