Enigma lui Adam

 Totul a început când Adam se trezise într-o dimineață cu o durere groaznică la spate. Nu într-o dimineață, că acolo nu era nici zi nici noapte, erau nori pufoși, peisaje mișto și 22 de grade Celsius peste tot. S-a trezit după ce dormise o perioadă. „Perioadă” era ceva neclar pentru că nimeni nu măsura timpul, ca să știi exact cât dormi. Era foarte confuz ca de obicei, lucru lesne de înțeles deoarece, fiind conceput deja adult, nu a avut întâlniri prea dese cu procesele cunoașterii. Logica nu era punctul lui forte.

     „Ce putea fi?” se întreba el cercetând cu degetele încă amorțite iarba tăvălită și fragedă în care dormise. Nu era nimic pe jos, nici o pietricică sau o denivelare cât de mică în perfecțiunea evidentă a solului care să-i explice nedumerirea. De ce îl durea spatele? A exclus din start ipoteza ca cineva să-i fi aplicat strategic un ciomag la șale în timp ce se înfrupta hulpav din dulcele somn în care căzuse fără să-și dea seama. Se afla singur într-un loc perfect așa că era matematic imposibil ca cineva să găsească un ciot din care să improvizeze varii obiecte contondente. Mâna stângă îi tremura dar se obișnuise pentru că nu era prima dată.

     Pățea așa ori de câte ori adormea atât de adânc încât nu-și mai dădea seama că se tolănea pe mână. Dar deodată are o revelație! Adam realizează că același lucru se întâmplase și în cazul de față. Îi venise o idee iar sentimentul ăsta era ciudat de plăcut. Și-a dat seama că tocmai dormise cu fața în jos. Dar de ce acum îl doare și spatele? Asta nu face decât să adâncească misterul. Singurul care putea să-l lămurească era Dumnezeu. Nu era prima dată când avea nevoie de sfaturi și știa că nu avea de ce să se teamă. Doar nu face nimic rău la urma urmei, pur și simplu cere niște explicații pe care le merită. „Trebuie să mă lămurească!”

     „Uuufff, ce greu e de găsit când ai nevoie de el” își spunea el ușor dezamăgit și încercând să se obișnuiască treptat cu noua senzație. Nu mai cunoscuse până atunci o așa durere și nu știa cum să reacționeze dar mâna nu mai era amorțită, lucru ce îl ajuta să-și întărească optimismul. Totuși gînduri negre îl frământau: „Dacă va trebui să port durerea asta cu mine pentru toată eternitatea? Va trebui să mă obișnuiesc cu ea, să o fac o parte din mine? Dacă acesta este doar începutul? Clar am nevoie de lămuriri!”.

     Niciodată nu mai trăise o diversitate atât de mare de sentimente. Existența lui, care până acum se reducea la a cerceta împrejurimile, căpăta noi sensuri. Simțea cum spatele îi zvâcnea tot mai tare la fiecare pas dar avea nevoie de răspunsuri și moralul îi creștea pe măsură ce devenea tot mai sigur că o să le primească. Dumnezeu nu era de găsit dar, în schimb, a găsit o făptură pe care nu o mai întâlnise până atunci. Nu putu să-și dea seama cât de mult cercetase locul căci nu măsurase timpul și nu știa ce să creadă. O fi umblat 5 ani, sau poate 3 zile, sau poate mai puțin, nu știa și nici nu voia să-și concentreze atenția în altă parte decât asupra a ce i se înfățișa. Semăna extraordinar cu el numai că era mult mai frumos. Era atât de gingaș încât Adam simțea cum, sorbindu-l din priviri, durerea de spate era mai ușor de suportat decât amorțeala măinii stângi.
- O să-i spun „femeie”, a rostit el hotărît.

     Era atât de bucuros că găsise ceva nou și era mulțumit de numele pe care îl găsise. Era prima dată cînd a stat să se gîndească la un nume mai potrivit. Găsise odată o plantă ciudată pe un câmp întins care nu era ca celelalte plante. S-a gândit că nu prea ar avea ce să facă din ea. Poate bere sau altceva dar nu s-a gândit prea mult ce nume să-i pună. Hamei. Mai mult instinctiv a găsit numele ăsta dar nu prea i-a mai păsat ulterior. Nu avea un scop atât de măreț cât să merite osteneala. Acum, însă, era sigur că acest cuvânt nou definește perfect ceea ce vedea.

     Era frumoasă, ceva cum rar i-a mai fost dat să vadă, dar nu putea să-și dea seama la ce ar fi fost bună. Era prea frumoasă ca să-i dai un bolovan în cap și s-o mănânci dar nici altă utilitate nu-i găsea. Părea bună de mâncat totuși pentru că nu prea avea păr pe ea, cum aveau celelalte făpturi pe care le mai întâlnise, dar vedea ceva diferit la ea: semăna mult cu el. Avea niște proeminențe pectorale ușor exagerate, îi lipsea ceva ce pe îl ținea ocupat o mare parte din timp și mai avea și părul lung pe cap. „Cât timp i-a trebuit acestei făpturi ca să-i crească părul ăla? Hhm, ar trebui să încep să măsor timpul!” și-a zis. Dar se gîndea că Dumnezeu a făcut celelalte lucruri în așa măsură încât să-l facă să înțeleagă faptul că pe el l-a făcut perfect și l-a pus într-un loc perfect ca să stăpânească vecia așa că nu găsea deloc sens pentru noțiunea de timp. În plus, avea destule întrebări fără răspuns.

- Am văzut că ai întâlnit-o deja pe Eva. Ea va fi jumătatea ta, alături de care vei trăi și cu care te vei înmulți și vei stăpîni tot ce ai cunoscut și tot ce vei cunoaște de acum înainte.
     Adam, cuprins de bucurie la auzul vocii Creatorului își pierde repede entuziasmul imediat ce observă că tocmai se lovise de noi întrebări. Cine este Eva? Ce să înmulțească? Ce va mai cunoaște?
- Doamne, am niște gânduri care mă macină și sper să mă lămurești. Sunt total confuz pentru că...
- Adame, tot ce trebuie să știi ți-am spus deja, nu ai de ce să-ți faci griji. Aaa, mai e ceva. Vezi copacul acela? Ei bine, oricare ar fi motivele la care te vei gândi ulterior, să nu-i mănânci roadele!
- Doamne, nu mi-e foame acum, eu doar voiam să știu de ce mă doare spatele în halul ăsta, zise Adam însetat de o cunoaștere care începuse deja să-i cioplească simțul rațiunii.
- Adame, caut-o pe Eva, care a primit viață din trupul tău, pentru că doar ea îți poate oferi tot ce ai nevoie! E jumătatea ta și am făcut-o în așa fel încât voi doi să vă completați. Și chestia aia nu e pusă acolo să te joci singur cu ea, dar o să-ți dai tu seama singur odată ce vei ajunge la ea.

     Niciodată nu a fost nevoit să gândească atât de profund, să fie nevoit să ajungă singur la niște concluzii, nu doar să se uite la chestii, să le dea nume și să muște din ele ca să vadă dacă sunt, sau nu, bune de ceva. Era total bulversat pentru că acum explora lumea pe alte căi, prin gândire, lucru ce nu îi stătea deloc în caracter unui om născut adult. Totul se schimbase, Adam de acum nu mai era Adam care a adormit pe mână acum câtva timp. Acum știa lucruri care îi schimbau existența și pe care se vedea punându-le cap la cap știind că va ajunge la un adevăr care s-ar putea să nu-i placă. Da, Eva era femeia șí Dumnezeu luase ceva din trupul lui ca să o plăsmuiască dar nu înțelegea de ce a ales un nume atât de simplu pentru ea. „Femeie” sună mult mai mișto. Dar acest lucru era departe de a fi undeva în topul listei cu lucrurile care îi solicitau acum atenția.

- Te doare? se auzi o voce exact ca a lui dar mult mai plăcută la auz.
- Da. Murmură Adam fără să se întoarcă, dezamăgit de evoluția lucrurilor ca un copil care află cine este Moș Crăciun.
- Te doare pentru că eu sunt o parte din tine.
     Această remarcă nu se asemăna deloc cu ce ar fi putut considera Adam drept răspuns la frământările lui.
      Știa că e femeia și știa că se referea la durerea lui de spate, dar cum să fie ea jumătatea lui? O ființă pe care el o considera inferioară și pe care se gândea cum s-o mănânce. Acest gând îl lovește fix în orgoliu. Dacă el o vede inferioară și ea e făcută să-l completeze, nici el nu mai era perfect acum. Coborâse la nivelul hameiului.
- Din coasta ta am luat eu viață, și împreună vom stăpâni tot ce ne înconjoară.
     Nu s-a prins că Adam a înțeles situația și acestuia îi era greu să înțeleagă de ce femeia îi repetă un lucru evident.

     Adam nu mai simțea durerea, cuvintele femeii îl răneau mult mai adânc pentru că acum nu se putea gândi decât la un singur lucru: Eternitatea pe care și-o imaginase nu există: totul începe și se termină undeva. Se gândea și că primul lucru pe care trebuia să-l facă era să măsoare timpul. Așa ar fi știut cât a durat fericirea lui...