Autobiografic

     Anul 1989 a fost unul hotărâtor pentru români pentru că atunci populația țării lor se mărea cu încă un membru hotărât să înceapă filmările la filmul vieții: EU. Mama nu-și aduce aminte dacă m-am născut la 9 sau la 7 luni, memoria ei de lungă durată fiind perturbată de defectarea mașinii de spălat cu câteva minute înainte să-i adresez întrebarea relevatoare. Ce știu, în urma miștourilor repetate ale tatălui meu, e că nu am beneficiat de laptele matern decât pentru 7 luni dat fiind faptul că sor'mea venea tare din urmă cu aceeași hotărâre. Menționarea acestui aspect nu are nicio relevanță dar eu îl consider o scuză bună pentru înălțimea de 1,68 m de care fără mândrie constat ca sunt caracterizat în acest moment. Viața a început destul de simplu, într-un decor rustic în care adulții se luptau cu probleme legate de existența lor, pe care noi oricum nu le înțelegeam: să fie porumb în hambar, să fie fân în șură, să nu ploaie în pod și copii să nu se ducă la școală cu adidașii rupți . Cam astea erau principalele solicitări intelectuale la care era supusă populația anilor '90 din satul meu natal. Nici astăzi aceste priorități nu prea s-au schimbat. Televizorul SNAGOV, cu carcasă din lemn și trei butoane în spate a caror funcție nu am înțeles-o niciodată, a fost primul lucru pe care l-am înjurat consecutiv pentru că, venind acasă după o plictisitoare ședință de păscut caprele pe poiană, pierdeam cele 30 de minute de desene animate săptămanale așteptând ca acesta să se încălzească. Școala am început-o cu dreptul. Într-o clasă în care 20 de elevi aveau 10 pe linie nu prea aveam idee cât de bun sunt în comparație cu ceilalți dar lucrurile s-au lămurit în clasa a VIII-a, când doar jumate de clasă am promovat Testele Naționale. Lumea a început cu adevarat să se schimbe când am intrat la liceu, pentru că am ieșit din lumea cu probleme simple și am inceput să îmi extind orizonturile. N-a fost ușor. Să las șotronul și mingea din cauciuc, lipită cu o bucată de cizmă cu ajutorul unui fier ars, și să ma trezesc într-o lume în care eu sunt cel care avea să ia toate deciziile nu a fost tocmai simplu pentru mine, un tip fricos care a văzut pentru prima dată un semafor cam pe la 14 ani. Când m-a lăsat în oraș și s-a urcat în autobuz, să vină înapoi în lumea cu probleme simple, tata mi-a zis: „Învață! ...că de-aia mă chinui cu tine aici, să nu stai în noroiul ăla, cum stau eu! Să ajungi și tu cineva...”. Acela a fost momentul în care am realizat că eu tocmai primeam  o șansă să evoluez, să devin acel „cineva”, să ies în lume și să-mi caut drumul în viață. Nu era noroc, nici destin, era un tată care era dispus să-și complice problemele pentru a mă trezi la realitate, o realitate pe care probabil doar și-o imaginase sau poate o văzuse la televizorul nostru SNAGOV... Atunci am realizat că este timpul ca eu să muncesc, să fac absolut tot ce îmi stă în putere ca să nu-l dezamagesc. Am hotărît să nu mă mai preocupe nimic decât să fac ce-a zis tata. Am facut liceul, am terminat liceul, am intrat la facultate, mi-am căutat un loc de muncă, am găsit un loc de muncă, am terminat facultatea. Pare simplu, nu? Nopți nedormite socotind banii să-mi ajungă de taxă, ieșiri cu prietenii anulate din cauza socotelilor anterior menționate, mult stres, multă muncă, lipsa confortului unei vieți fără griji... Mulți le-ar spune acestor lucruri „probleme”. Eu le numesc SOLUȚII! Poate nu e bine cum am procedat eu, poate altcineva putea să facă ce-am facut eu mult mai ușor, poate chiar a facut-o dar, pe mine, acest stil de viața m-a ajutat! Eu știu un singur lucru: Azi înveți ceva nou care te face mai deștept decat ieri și atâta timp căt eu sunt conștient de asta, nu rămâne decăt să lupt în continuare să-i demonstrez tatălui meu ca a meritat efortul lui de a-mi deschide poarta către o viața frumoasa!