Personalitatea mea și televizorul

     Mă uit mai puțin la televizor pentru că am uneori impresia că mă prostește. Nu că-s eu prea deștept pentru inepțiile care curg din micul ecran și uitându-mă la ele risc să-mi scadă IQ-ul sub 85. Pur și simplu nu văd cu ce m-ar ajuta că văd ce chestii plictisitoare și absolut banale fac alți oameni și ce aș putea eu să invăț de la ei. Că asta curge tot mai des pe cablu. Sunt și excepții, de-aia am zis „uneori”. Și odată ce-am stabilit că televizorul nu prea îmi servește la nimic, doar la ascultat muzică, am zis că poate să stea liniștit deschis în timp ce eu îmi văd de treabă pîn casă.
     Dar, tocmai când mă așteptam mai puțin, inevitabilul s-a produs. Televizorul mi-a dovedit că e mai deștet decât mine și mă poate influența. Era pauză de șampon, margarină și pastile pentru diaree pe canalul de muzică și mă uitam accidental la Vocea României unde un cocalar fără talent făcea glume de doi lei cu Brenciu, moment în care eu, da, râdeam! Absolut inexplicabil și greu de înțeles personalitatea mea a evadat din corpul meu plictisit de monotonia zilei astfel încât reușeam să mă uit uimit la mine de undeva din colțul camerei. Pentru câteva secunde am avut o imagine clară de ansamblu: televizorul și eu care mă uitam și râdeam ca prostu la o glumă de doi lei. Ori sunt eu prea prost ori televizorul e mai destept? a intrebat personalitatea mea din colțul camerei.
     Așa am realizat că televizorul este într-adevăr un mijloc de a manipula oameni, că reacția mea nu poate să rezide exclusiv în incultură atâta timp cât și Brenciu și ceilalți „toată lumea” au râs deși era o gluma de doi lei.  N-am scris asta ca să vedeți voi cât de deștept sunt ci pentru că vreau să citesc la anu' acest post și să mă mai uit odată la Vocea-Factor bla bla concurs probabil regizat, cu cocalari care refuză să înțeleagă că n-au talent și fac glume de doi lei, și să-mi aduc aminte să vad dacă mai râd vre-un pic. Personalitate, fii pe fază!