vineri, 30 noiembrie 2012

La mulți ani Andreea, la mulți ani români

     Cum probabil știți deja, e Sfântul Andrei, dragi cei 5 cititori ai mei, prilej de bucurie pentru căcănari să se bage în seamă cu gagici pe care le cheamă Andreea, dacă tot anul nu au avut suficient sânge-n ștromeleag ca să întreprindă vreun demers în acest sens. Și ar fi și păcat să nu profite de această festivitate pentru că e printre puținele care nu e copiată de la alte țări mai șmechere. Asta e credibilă ca fiind autohtonă.
     Iată de ce: Se zvonește că, înainte să devină sfânt șmecher cu exclusivitate în clubul lui Dumnezeu,  apostolul Andrei ar fi venit din proprie inițiativă pe meleaguri neaoșe ca să explice prostimii băștinașe câte bomboane să pună pe colivă și ce alte chestii să mai facă pe lumea asta ca să nu sfârșească pe veci opăriți într-un cazan cu smoală. Deci nu e ceva de inspirație exclusiv occidentală, avem și noi impresia că avem o contribuție undeva motiv pentru care asta nu e ca celelalte sărbători mișto da' pe care le avem de la americani.
     Americanii au Sfântul Valentin, l-am luat și noi, americanii au Moș Crăciun, l-am împrumutat și noi, americanii au zi națională, uite domn'le că nici noi nu suntem mai proști, avem și noi. Bine, aici am fost cam cretin, toate țările au zi națională dar la noi e diferit. Românii au sentimentul că, dacă e ziua națională, automat importanța lor în societate crește semnificativ odată ce, fiind români, e și ziua lor.
     Și nu e ca și cum te-ai intitula „Andreea” și ți-ar zice 10-15 dârlăi „la mulți ani”. Poți până la urmă să te simți oarecum specială pentru că din toți ăștia e posibil ca măcar doi să se fi gândit la persoana ta înainte să caute în lista de prieteni de pe feisbuc toate gagicile mișto pe care le cheamă „Andreea”. În schimb aici nu ai niciun drept să îți înfigi steagul autosuficienței în reduta sentimentului de om împlinit. Faptul că te-ai născut în țara asta nu te face cu nimic mai special în așa fel încât să ai brusc impresia că cineva te va aprecia mai mult pentru că faci parte dintr-un colectiv care celebrează ceva.

     Eu stau și mă gândesc: Cum să simt că e ziua mea când instituțiile care mă reprezintă celebrează această zi prin aceleași parade plicticoase și costisitoare, cu aceiași tineri militari plătiți gras ca să șteargă praful de pe aceleași rabe seculare care cară falnic aceleași arme cu care nu s-a făcut niciodată nimic?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu